De acum incolo voi incerca sa postez aici, din cand in cand, povestile, marturiile si amintirile unor oameni care si-au trait adolescentza si prima etapa a tineretzii prin anii ‘80-’90.
Vor fi mostre din experientele, amagirile si dezamagirile perioadei dinaintea momentului 1989 si de imediat dupa, fiecare cu drumul si alegerile sale de viatza.
Mi-a venit ideea in urma unui comentariu (semnat “A.lef”) la o postare precedenta, in care imi aratam si eu lehamitea ce m-o cuprins vazand cum trateaza Curtea Connstitutionala problema CNSAS.
Comentariu respectiv era semnat A.lef si acolo domnul explica propria lehamite din ‘90-’91 cand a intzeles ca epoca instaurata de Ion Iliescu si FSN nu corespunde deloc schimbarii pe care o asteptasera cel putzin ei, unii dintre tineri tinerii si ca nici majoritatea societatii nu parea sa fie pregatita pentru o schimbare reala de mentalitate si naravuri.
Acuma, fara sa mai continui introducerea (pentru ca risc sa devin patetica), voi reda comentariul lui A.lef aici, care mi se pare semnificativa din multe motive.
Voi mai posta probabil si alte texte pe acelasi calapod, as vrea sa culeg aceste povesti special pentru pushtanii care se lasa sedushi de diverse ideologii cretine pentru ca par cool, romantice sau revolutzionare.
Bietzii de ei nu stiu exact cu ce se manca acestea, pentru ca NU AU SITMZIT PE PIELEA LOR EFECTELE UTOPIILOR.
Deci, A.lef (stiu ca incepe mai abrupt, el imi raspundea de fapt la un comentariu si la o intrebare de genul “acuma gandesti tot asa, ca nu merita sa ramai intr-o tzara asta dupa ce te-a cuprins <scarba civica> vazand ce se intampla pe aici):
Da, mai gindesc si acum asa. Insa atunci cind am gindit asha, rezultatul a fost ca dupa vreo trei luni mi-am luat rucsacul si am plecat. De tot.
Nu shtiu in ce masura potzi separa viatza publica / profesionala de cea privata, din pacate. Uite, doua povestioare care ilustreaza cum viatza publica poate distruge viatza privata - si care vor raspunde oblic si intrebarii pe care licurici tzi-a adresat-o: de ce pleci? de ce nu incerci aici?
Prima: in ianuarie ‘90 am fost aleshi, impreuna cu prietenii aia doi cu care beam adesea vin, lungitzi intre soldatzii de piatra lui Matyas si ascultind fanteziile antitotalitare ale lui Borodi, reprezentantzi sindicali in anul nostru universitar (erau sindicatele noi, care nu mai erau papushile de cirpa comuniste). In atmosfera agitata a acelui an, s-a pus intre altele problema examenelor - daca sa fie scrise sau orale.
Vazusem deja cum sint examenele orale si era clar ca erau rele - represive si perfecte pentru trishat si coruptzie. Scrise, anonime - acolo era mai greu de trishat.
Represive fiindca profesorii penalizau pe cei care nu veneau intzolitzi “respectuos”. Asta insemna ca in sesiune facultatea se umplea de studentzi costumatzi in nuntashi olteni - cravate, sacouri, rochii cuviincioase (vai de mine, nu cumva sa vina o fata in pantaloni).
Bune de coruptzie - fiindca nu raminea nimic scris si in felul asta notele puteau fi arbitrare, in principal pentru favorizarea fiilor si fiicelor de…, cit si (relativ rar) a studentzilor romani care mituiau cu jumatatzi de porc sau rezervoare de benzina si (foarte des) a studentzilor straini care mituiau cu dolari.
Tot bune de coruptzie si pentru ca favorizau pe cei cu clantza - capabili de acoperit verba gaurile in cunoshtintze ori abili la glumitze si lins talpile profesorilor.
Ei bine, la vot am pierdut - cam doua treimi din colegi au preferat, in mod explicit pentru ca se putea trisha, examenele orale. Memorabil, un baiat a spus “A, pai eu la oral ii pot imbirliga, e mai bine!…” iar o fata a declarat “Daca nu mai e oral, degeaba mai vin cu mini…”. Evident, ne-am dat demisia imediat dupa acest vot, refuzind sa fim reprezentantzi pentru un grup cu care eram in dezacord pentru lucruri majore.
Urmashii noshti la sindicat au fost nishte tipi mai tacutzi si mai pragmatici. Nu s-au amestecat deloc in dezbateri pentru voturi. In schimb au pus pe roate legaturi cu sindicate studentzeshti, mai ales din Anglia si Germania. De la ashtia au primit o gramada de cartzi de studiu in universitate (cartzile erau date gratis pentru a fi distribuite imediat studentzilor) si o duba. Cu duba carau aceste cartzi din Cluj si le duceau colegilor sindicalishti de la Timisoara, care le vindeau pe osser. De la timishoreni luau cartzile lor si le vindeau pe oseerul din Cluj. Au facut astfel netulburatzi bani buni.
Tot atunci, in promavara lui ‘90, sindicatul a primit de la universitate un spatziu mare in subsolul unui camin pentru a crea un club pentru studentzii facultazii. Vreun an de zile nu s-a mai auzit nimic, dupa care in spatziul respectiv s-a deschis un bar chic, gerat de cei cinci shefi ai sindicatului si cu bani de pornire din cartzile vindute pe ascuns pe osser. Evident, detaliile le-am aflat doar incetul cu incetul, unele dupa ce plecasem. Vreau sa subliniez ca aceshti indivizi nu au fost niciodata datzi afara - dupa ‘90 - ‘91, era un dezinteres si un cinism total. “E, lasa ca totzi fac asha” - era evaluarea cea mai comuna, in fond coerenta de la o majoritate care votase, in mod liber si deliberat, pentru varianta cu posibilitatzi de trishare.
La ora actuala shtiu ca macar trei din cei cinci sint shefi si oameni foarte bogatzi in Romania; din cite shtiu nici unul nu-shi mai face profesia pentru care invatzam atunci - oamenii sint acum prin ministere si partide politice, unul e shef la Banca Transilvania, etc. Iar noi, cei trei care fuseseram inaintea lor, nu mai sintem nici unul in Romania, de foarte multa vreme. Noi am incercat sa schimbam ceva - la nivelul estudiantin la care eram. Dar oamenii, colegii noshtri, nu voiau schimbare.
A doua: in mai 1992 m-am dus la un concurs pentru burse Tempus de un an, fiindca aveam chef de plimbare iar la shcoala imi mergea bine (ok, nu exceptzional). Erau burse pentru mai multe tzari si, dupa ce treceai de evaluarea pe note, etc., existau probe scrise de limba; pentru fiecare grup lingvistic (erau vreo cinci limbi) existau cite zece burse.
M-am prezentat la doua limbi. La una am ieshit al treilea, la cealalta parca al patrulea - in orice caz mult suficient, existind zece locuri pentru fiecare. Am ales sa merg acolo unde ieshisem mai bine. In iulie, am aflat de la decanat ca programul fusese anulat pentru anul si tzara respectiva. Am fost amarit, dar m-am gindit: ok, asta e, ghinion. La inceputului lui octombrie insa am aflat ca programul nu fusese anulat si ca zece studentzi mersesera intr-adevar la Tempus, acolo unde decanatul spusese ca e anulat. Nici una din acele zece persoane nu fusesera prezente la examen - insa totzi erau fiul unui profesor, fiica unui ministru…
Atunci am intzeles cu claritate ce aduce viitorul (cel putzin viitorul apropiat, pertinent mie), mi s-a parut insuportabil si am spus: gata. Nu a fost un incident izolat, ci ultima picatura care a varsat paharul.
Scuze, au fost nishte poveshti ca lungi. Dar poate astfel va fi mai clar de ce partea publica ajunge s-o influentzeze pe cea personala. Poate ca lucrurile s-au schimbat acum in bine. Din vizitele ocazionale, am dubii, insa imi dau seama ca pot fi superficiale dubiile mele. Insa pentru mine si prietenii mei sint lucruri terminate, ingropate.
(PS. eu, personal, autoarea blogului, am ajuns doar la nivelul de mai jos….)
ce narcisista sunt:)))
